Tic-Tac

Gălăgia ce o făcea de dimineaţă mi-a dat de ştire că sunt singură în casă. Nu cred că mi-aş fi deschis ochii, şi nici măcar nu mi-aş întors capul în direcţia lui, dacă nu m-ar fi deranjat.

Liniştea îl înconjura cu atâta supunere, ca şi cum s-ar fi temut că ar rămâne din nou singură. Nu e de mirare că nu încerca să-l acopere. Era prea slabă, „emoţional” vorbind.

Tic-tac-tic-tac-tic-tac… şi tot aşa… Ce monoton!

Minutarul se mişca. L-am văzut! M-a ţinut locului încă 60 de secunde… şi alte 180. Şi pe măsură ce-l priveam, până şi timpul încetinea din mişcarea sa. Puteam să-i număr paşii! Chiar să-i aud!

 

Parcă nu se grăbea, dar nici nu putea fi oprit.

 

Poate doar ceasul, cu tot cu minutar.

Dacă-i lipsea o baterie…

 

Ce păcat!

Fusese un simplu târâtor…

Frumuseţea ei i-a atras atenţia.

Parfumul subtil i-a ameţit simţurile şi i-a făcut, cumva, semn să se apropie. Parcă nu mai gândea!

Culoarea cu care se afişa era deosebită şi ademenea tocmai prin puterea şi siguranţa ce o emana. Parcă merita studiată!

Încă un pas şi încă un pas şi o putea vedea în toată splendoarea ei (sau cel puţin aşa credea!). Parcă era fermecat!

O clipă de uimire totală şi de contemplare, o secundă de plăcere şi… a şi fost înşfăcat.

Fusese PREA aproape: şi-a dat seama doar când s-a simţit încolţit de-a binelea.

Nu ceruse ajutor şi nici păreri înainte. S-a luptat singur aşa cum a putut. Pur şi simplu a înaintat pe calea îmbietoare, dar greşită.

Prea târziu…

 Floarea carnivoră atrage tocmai prin frumuseţea ei.

Frântură „Din gura unui copil ştrengar”

Plutesc

Sunt un nor.

Pământul e sub mine şi oamenii la fel. Uneori îi privesc îndelung! Nici nu-mi aduc aminte când i-am văzut prima oară…

Am întâlnit mulţi oameni în călătoriile mele. De aici, de sus, se vede atâta agitaţie, aglomeraţie şi durere…

Foarte rar se ridică o privire care să-mi zâmbească. Toţi stau cu capetele plecate sau caută cu privirea în stânga şi-n dreapta, şi tot nu găsesc ce doresc. Au uitat să mai înalţe ochii spre cer, aşa cum au uitat că din pământ sunt făcuţi.

Oamenii nu ţin cont de ceea ce este deasupra lor sau deasupra mea. Ci doar de ce sub ei. Şi se întristează sau greşesc… şi se frământă pentru lucruri mici, atât de mici, încât abia se văd de sus… de aici…

 

Mi-e dor să văd un chip bucuros, care emană lumină în jurul său… Eu am lumină. De la Soare.

Dar ştii? Un copil a strigat mai demult că îi place de mine şi că sunt “punctul lui pufos de strălucire”!

 

Frântură „Din gura unui copil ştrengar”

 

 

Plutire

Sunt un nor.

Soarele e deasupra mea şi luna la fel. Nu mă satur să-i privesc! Nici nu-mi aduc aminte când m-am trezit…

În călătoria asta, am văzut mări şi oceane spumoase, am aşteptat vântul să decidă încotro să mergem şi mi-am luat adio de la păşuni verzi. Am încercat să rămân locului la un moment dat, dar nimic nu părea a mă reţine. Am vrut să mă ascund, dar lumina cădea oricum asupra mea. Am vrut să mă împrăştii, să fiu peste tot, dar nu am reuşit. Nici eu, nici rachetele.

O clipă dorisem să ridic un om în palma mea. Dar slăbiciunea mea e că sunt prea delicat, necolţuros… Poate ar trebui să fiu mai plin de intensitate, mai netemperat… Sau nu?

 

Acum nu mai este ploaie în mine. Nici măcar un strop. Mă plimb dintr-o parte în alta, condus de vânt. Nici el nu mă poate stoarce! Oamenii au nevoie de umbră, aşa că asta le ofer.

 

La urma urmelor, sau mai bine zis la urma umbrelor, e mai plăcut să oferi ceea ce ţi se cere.

Frântură „Din gura unui copil ştrengar”

 

Creion (sau teama de schimbare)

Creion fusese în sfârşit creat şi îşi găsise locul în penarul negru de pe birou. Nu se aştepta să facă aşa repede cunoştinţă cu Ascuţitoarea. Era bulversat…

Aşezat lângă domnul Pix, aflase că acesta era pe terminate, în timp ce domnul Stilou părea a întineri tot la trei zile. Doamna Gumă era amuzantă şi povestea seara despre viaţa ei pe ici şi pe colo, şi părea a fi mai experimentată decât ceilalţi colegi de „penar”.

Creion asculta cu plăcere şi uimire gluma Gumei despre „şterge-o”, când stăpânul penarului l-a scos la lumină: înaintea ochilor a văzut alb!

Dansând pe podeaua albă, şi-a dat seama de urmele ce le lăsa pe ea, fiind condus de stăpân. I se părea atât de simplu! Parcă ştia dansul dintotdeauna!

Toată săptămâna a dansat după o melodie necunoscută, în voia maestrului. Nu era obosit, ci mai degrabă bucuria îl umplea, deoarece ştia ce scop are de îndeplinit: scrisul!

Înainte de răsăritul soarelui, Creion se întâlni cu altă Ascuţitoare. Nu-i plăcea ce i se întâmpla şi fiecare schimbare îl întrista. Schimbări de ascuţime, de penar, de buzunar, de foi, de vremuri…

O frică părea să-l macine şi pe dinăuntru… Vârful îi slăbise, dansul era îngreunat, dar stăpânul continua să-l ţină aproape, deşi schimbările apăreau tot mai des.

Doborât de nelinişti şi fără curaj de a-şi împărtăşi traiul, Creion tresări totuşi la gândul că rostul său în acel loc era de „a scrie”, şi indiferent de schimbările intervenite (bruşte, neaşteptate, plăcute sau nu), „scrisul” e datoria lui.

Şi astfel a reuşit să depăşească etapa dificilă şi să se întărească, încurajat fiind de faptul că la fiecare hop sau scârţ contează în ce culoare vezi lucrurile şi cu ce avânt mergi înainte…

Tu ţi-ai găsit rostul?

Frântură „Din gura unui copil ştrengar”

Iluzii neplăcute

Magicianul a scos un porumbel dintr-un şerveţel mototolit. Copiii îl aclamau şi curiozitatea nu le dădea pace. Şi nici mie… Că n-are de unde!

Apoi a început să învârtă o roată colorată „curcubeic”. Frumoase culori! Roşu simplu, portocaliu de portocală şi galben de lămâie, verde de iarbă primăvăratică şi albastru de ocean adânc şi încă două culori deosebite. Roata se învârtea tot mai repede, până când culorile s-au mascat în… alb! Serios! Cele şapte culori au devenit una albă…

Cui nu-i place magia? Poate celor care vor răspuns la orice întrebare.

Cui îi plac iluziile? Poate celor ce se feresc de adevăr.

Minciuna e o iluzie verbală…

 

Nu-mi plac iluziile.

Fărâmă din “Prin ochii unui copil”:)

Albumul foto al inimii

Seara când stelele izbucnesc lent pe cerul în plină schimbare de culoare, mai stau aşezată pe fotoliu şi răsfoiesc, prin inimioară, albumul cu cele mai îndrăgite dintre amintiri…

Revăd perioade când m-am simţit cineva şi zile când ştiam că sunt iubită; revăd vremuri când adrenalina îmi menţinea zâmbetul pe chip şi clipe când fericirea îmi umplea fiinţa…

Ziua când mi-am luat fraţele în braţe şi l-am legănat.

Crăciunul în care spuneam poezii, ruşinoasă şi timidă.

Dimineţile când tata mă invăţa să înot în apa rece a mării.

Drumul lung spre casa bunicilor când părinţii adunau fragi, spunând că voi căpăta energie dacă îi mănânc.

Nopţile când mama adormea lângă mine.

Ziua celebrării naşterii mele când tortul cu lumânări şedea în mijlocul mesei, înconjurate de familie.

După-amiaza când mi-am pictat corpul cu nămol negru.

Noaptea când am străbătut un deal, pe-ntuneric, cu familia mea.

Seara când Parisul apărea la picioarele mele.

Ziua când ploaia s-a oprit, iar soarele mi-a dezvăluit o persoană importantă.

Noaptea nedormită când cutreieram străzile Vienei cu gaşca veche.

Ieşirile cu oamenii dragi în zilele dimprejurul vârstei de 20 de ani.

Nopţile când somnul îmi era alinat de muzica valurilor, nisipul de sub picioare şi vântul răcoros.

Seara când bunica mi-a arătat că sunt importanta pentru ea.

Ziua când visul prietenei cele mai bune s-a împlinit.

Săptămâna în care am dat de oameni necunoscuţi şi minunaţi.

Ziua când dealul înzăpezit mi-a permis să schiez pentru prima oară.

Momentul în care ţi-am întâlnit privirea…

În albumul tău, oare ce se regăseşte?

Reţine amintirile frumoase… şi mai caută, mai alege… mai creează!

Fărâmă din “Prin ochii unui copil”