În siguranţă, cu Tata

Aşa-i că-ţi place să te simţi în siguranţă? Presupun că tuturor le place asta!

O nouă zi, nu foarte departe de casă. Grădiniţa e sigur deschisă la ora asta. Tata deschide lanţul bicicletei şi o verifică. Îmi place că vrea să fie sigur de tot şi toate.

Când mă aşează pe scaunul bicicletei, înaintea lui, mă simt în siguranţă pentru că e în spatele meu ca sprijin.

Aşa se întâmplă adesea.

Când mă ia de mână, mă simt în siguranţă pentru că are puterea de a mă ridica, dacă mă împiedic.

Când se încruntă la mine, mă simt în siguranţă pentru că ştiu că vrea să mă înveţe ce e bine.

Când tace în prezenţa mea, mă simt în siguranţă pentru că ştiu că mă ascultă.

Când îmi spune că mă iubeşte, mă simt în siguranţă pentru că nu mă judecă.

Când îmi şterge lacrimile, mă simt în siguranţă pentru că îi pasă.

Când îmi dă sfaturi, mă simt în siguranţă pentru că e prezentă grija lui pentru mine.

Când îmi taie feliuţe şi miezi mâncarea, mă simt în siguranţă pentru că sunt copilul său.

Când mă înveleşte, în noapte, mă simt în siguranţă pentru că el mă veghează.

Când mă acoperă cu haina lui în timpul furtunii, mă simt în siguranţă pentru că mă protejează.

Când îmi oferă flori şi surprize plăcute, mă simt în siguranţă pentru că vrea să vadă fericire în mine.

Când mă ţine pe umeri, mă simt în siguranţă pentru că mă vrea la înălţime, şi nu să mă doboare.

Când mă poartă pe braţe, mă simt în siguranţă pentru că nimic nu mai contează… La orice pas, mereu aproape.

E aşa de bine! În siguranţă, cu Tata…

« Este un singur Dumnezeu şi Tată al tuturor, care este mai pe sus de toţi, care lucrează prin toţi şi care este în toţi. » (Efes.4:6)

Fărâmă din “Prin ochii unui copil”

Felurite cuvinte

De când am scos primul cuvânt pe gură, şi anume dulcele « mama », am continuat să învăţ şi altele. E interesant cum oamenii reacţionează diferit la fiecare cuvânt în parte, şi mai ales că uneori la acelaşi cuvânt pot exista zeci de reacţii diferite din partea aceleiaşi persoane.

Sunt atât de multe feluri de cuvinte…

Cuvinte scurte, otrăvite şi care rănesc.

Cuvinte grele care fac să curgă lacrimi.

Cuvinte de gheaţă care uimesc.

Cuvinte dezgustătoare care fac trupul şi inima să tremure.

Cuvinte dure care aduc suspine.

Cuvinte nepoliticoase care produc ruşine.

Cuvinte obscene care dezgustă.

Cuvinte pline de ură care rămân în interior.

Cuvinte blânde care ating inima.

Cuvinte răutăcioase care produc râsul.

Cuvinte plăcute ce îmbrăţişează şi aduc zâmbetul.

Cuvinte mici fără sens care oferă rezistenţă.

Cuvinte calde ce fascinează.

Cuvinte de dragoste care mângâie inima…

Cuvinte ce creează universul… şi cuvinte ce-l distrug…

Fărâmă din “Prin ochii unui copil”

Plimbare

- Ce faci?

- Mă plimb.

- Unde?

- La tine printre gânduri…

Ce a fost, va mai fi

E nepăsător. Nu-i pasă de nimeni. Bogat, sărac, urât, frumos, bun, rău, trufaş, modest, mic, mare, fată, băiat. Nu ţine cont de nimeni şi de nimic.

E stabil. Face aceeaşi paşi. Nu se lasă condus de nimeni. Nu răspunde de nimeni şi nimic.

E urmat de mulţi. Şi restul depinde de cei ce ţin pasul cu el.

E preţios, pentru că altfel nu ar fi apreciat. Mulţi îl lasă să treacă, dar apoi regretă şi-l doresc înapoi sau încearcă să-l ajungă. Însă, curând, îşi dau seama că merita mai multă atenţie şi înainte.

E stabil, pentru ca nu se schimbă. Şi nu poartă nimic cu el.

E tăcut. Mulţi dau vina pe el, ar dori să-l mai oprească, să-i încetinească mersul. Dar el trece. N-are nimic de adăugat… Poate, doar încă o secundă, încă un minut, încă o săptămână, încă o lună, încă un an…

E timpul!

«  Ce a fost, va mai fi, şi ce s-a făcut, se va mai face; nu este nimic nou sub soare (…). Nimeni nu-şi mai aduce aminte de ce a fost mai înainte; şi ce va mai fi, ce se va mai întâmpla mai pe urmă nu va lăsa nici o urmă de aducere aminte la cei ce vor trăi mai târziu. » (Ecl. 1 : 9, 11)

Aproape… mereu…

E plictisitor şi trist la grădiniţă fără cel mai bun prieten. Peste tot unde mă uit, sunt grupuleţe de prieteni. Se mai întâmplă să apară câte un copil să mă întrebe dacă nu-i dau jucăria pe care tocmai pusesem mâna sau dacă- pot spune cu ce culoare să deseneze laleaua schiţată pe o foaie albă.

Mi-e dor de prietenul meu cel mai bun… A trebuit să plece. Părinţilor nu le-a păsat de tot ce lasă în urma lui, ci şi-au îndreptat privirea spre o ţară îndepărtată, la mii de km… pe alt continent!

Nu cred că l-au întrebat dacă vrea să meargă până acolo. L-au luat, pur şi simplu!

Acum, în fiecare zi, îmi lipseşte salutul de dimineaţă, spus pe un ton calm, zâmbind cu căldură.

Îmi lipseşte momentul când îl privesc în dreapta mea şi-i urez „poftă bună!”, la micul dejun luat împreună… şi cu ceilalţi.

Îmi lipsesc jocurile noastre cu nisip, maşinuţe, ursuleţi, cuburi şi apă… şi râsete!

Mi-e dor să-mi zăresc chipul în ochelarii săi de soare şi să surâd la gândul că el nu ştie în ce parte privesc, ascunzându-mă, şi eu, după ochelarii mei…

Îmi lipsesc poveştile cu prinţi, călăreţi, lupte, prinţese, flori şi aventuri prin pădure, de la amiază.

Îmi lipseşte gândul vesel că ne revedem şi mâine… la aceeaşi oră matinală…

Câţiva au zis că o să-mi treacă toate astea. „Vreme trece, vreme vine.” Sau că o să mă obişnuiesc. Dar…

Vremea a trecut. O alta a şi venit. Şi nu s-au schimbat multe.

Pentru că distanţa înseamnă departe. Foarte departe. Şi nu te poţi obişnui să fii departe de cel iubit. E absurd. Ce?! Dumnezeu stă departe de cei pe care-i iubeşte? Nu!

« Domnul este aproape de cei cu inima înfrântă, şi mântuieşte pe cei cu duhul zdrobit. » (Psalm 34 :18)

Fărâmă din “Prin ochii unui copil”

31 iulie – Amintire dintr-un vis

Inimile noastre…

…Au întrebări, astfel încât oamenii să nu poată răspunde…

…Au pereţi, pentru ca nimeni să nu le zgârie…

…Au picioare, ca să alerge una spre alta…

…Au cuvinte, ca să se poată striga pe nume, în căutare…

…Sunt spre cer, ca să nu fie dependente de lume…

…Au o cheiţă, pentru a doborî orice lanţ…

…Sunt mai preţioase decât diamantele, dar oamenii nu poftesc aşa mult la ele…

…Au răspunsuri, dar nu oferă ghicitori…

…Sunt caiet alb, unde se notează totul…

…Păstrează lacrimi, ca să nu se usuce vreodată…

…Oferă zâmbete, astfel încât zilele să fie mai luminate…

…Sunt pietre, astfel încât să fie scrise cu dificultate dar nicicând şterse…

…Sunt lumânări, dar nimeni nu le poate stinge…

…Au spirit de luptător, pentru că nu renunţă niciodată…

…Sunt cântece, pentru alinarea sufletelor…

Inimile noastre conţin iubire, pentru că dăruiesc totul…

Uneori nu înţeleg…

Un zâmbet larg îi zărisem pe chip dintr-o dată. Nu înţelesesem ce spunea. Câteva şuviţe din părul de culoarea cireşei coapte i se mutaseră pe faţă din cauza vântului. Nu simţeam nici o ameninţare, nici o teamă. Nu aveam de ce… Deşi mama nu vorbise cu mine limba aceea…

Privirea lui era caldă şi senină. Mâinile i se mişcau pline de energie. Cuvintele se accentuau pe măsură ce zâmbetele creşteau. Nu eram sigură de ce zâmbesc! Pur şi simplu aşa simţeam… Nu era vorba de nici o frică, de nici o retragere. Nu aveam de ce… Deşi tata nu vorbise cu mine acea limbă…

Eu nu vorbisem limbile acelea niciodată. Nu le mai auzisem. Nici eu, nici fetele ce se jucau cu plastilina, nici băieţii ce-şi umpleau maşinuţele cu nisip. Şi totuşi, ne înţelegeam de minune!! Ohh, da!!

Chiar dacă nu înţelegeam cuvintele, simţeam că ştiu despre ce se vorbeşte. Oricât de diferite erau limbile vorbite, sensul era acelaşi.

Doar cei mari nu prea înţelegeau… Mama lui avusese nevoie cuvintele educatoarei ca să înţeleagă ce spunea tatăl fetei… Amuzant, aşa-i? Şi cică cei mari ştiu mai multe şi mai bine… Nu mi se prea pare!

Stăteam cu iepuraşul turcoaz în braţe. Atenţia fetiţei cu părul ca cireaşa era îndreptată asupra iepuraşului meu… Cuvintele sunau ciudat, dar într-un mod plăcut… I-am întins iepuraşul. Zâmbetul ei se mări şi literele şoptite mă făcuseră să-mi dau seama că e mulţumită de gestul meu.

Băieţelul energic băgase mâna în ligheanul cu broscuţe ţestoase. Era bucuros să-i vadă degetuţele. Sunetele limbii lui, necunoscute mie, mi-au atras privirea şi am mângâiat broscuţa.

Hmm… Hei, tu! Îţi vine să crezi că ne puteam înţelege fără să fi vorbit aceeaşi limbă? Mie da! Pentru că, de fapt, inima vorbea, ochii vorbeau, mişcările vorbeau…

Cuvintele, silabele… Alea erau doar aşa, ca să nu fie prea linişte!! Muzica din spatele lor făcea tot farmecul! Muzica aceea neauzită din cauza îndepărtării de inima celorlalţi… Cei mari nu o aud, nu o simt, tocmai pentru că vorbesc prea mult!! Ohh, da!!

Şi culmea e că vorbesc la fel, aceeaşi limbă cunoscută de ei… şi totuşi, rămân în urmă…

L’amour est merveilleux.

Nihil sine Deo.

I love!

Gud elsker dig.

Tu amerai il tuo prossimo!

Fărâmă din “Prin ochii unui copil”

Un glas de neînvins…

Lupta a început. Nu mai încape îndoială. Câştigătorul adevărat este cel care nu se dă bătut, oricâte lovituri ar fi primit.

Lovitura nu e neapărat un pumn sau o vorbă urâtă, ci orice răneşte inima. Unii le încearcă pe amândouă, de parcă una singură nu ar fi deajuns. În mod direct parcă e altfel, vezi cine e cel ce vrea să lovească. În mod indirect, lovitura vine de la cine nu te aştepţi…

Erau egali. Toţi suntem egali pe pământ, contează doar felul în care se vede fiecare. Din păcate, unul mai egal ca altul…

Lucrătorul cel rău îşi încerca norocul indirect… Nu a învins când a ţintit inima copilului, şi a preferat să mai încerce o dată, pritr-un fel de joc „încetul cu încetul”…

Vorbele urâte curgeau. Bărbatul nu se lăsa impresionat de chipul tăcut al copilului. Nici ochii săi mari nu-l interesau. „Nu ai ce căuta acolo!”, erau cuvintele ce se repetau întruna. „Aşa te-am crescut eu?? Nu aia e familia ta, eu sunt familia ta. Şi mamă-ta! Te-am crescut eu greşit? Ce nu ţi-e clar? De ce ne faci asta? Nu ne mai vrei?”, spunea bărbatul cu chipul fără zâmbet. Ochii păreau agitaţi, iar paşii prea calmi.

Copilul strângea din dinţi. Încerca să se ţină tare. Nu conta ce zicea omul acela – copilul ştia deja ce e bine şi ce nu. Ceva dinlăuntrul său îl atenţionase de fiecare dată ce este corect şi ce nu. Vocea nu încetase nicicând să-l îndrume. Uneori se întâmpla să nu o audă prea clar pentru că vocile oamenilor din jur erau prea gălăgioase şi liniştea dispărea. Doar în pace şi linişte auzea acea Voce…

Aseară o auzise din nou. Pacea de mult timp aşteptată i se coborâse în suflet şi a ascultat cuvintele ce vindecau…

Bărbatul nu sesizase calmul copilului. Se gândea probabil că i-a reuşit planul! Zâmbise.

Se aplecă spre copil ca să-l strângă în braţe. Copilul nu se mişcă. Zâmbi şi-i spuse: „Tata, nu ai greşit cu nimic. Şi nici eu nu greşesc acum. Ştiu sigur că e bine ce am făcut şi ceea ce am de gând să fac. Eu îmi iubesc familia aşa cum este ea… Mi-aş fi dorit să mă înţelegi…”

Îmbrăţişarea deveni rece. Omul se îndepărtă îngândurat, cu paşi îngrijoraţi.

Zâmbetul firav şi simplu al copilului era umezit de lacrimi calde ce-şi făceau loc pe tot chipul…

“Ţine-te departe de cei care încearcă să îţi dărâme ambiţiile. Oamenii mici fac mereu aşa, dar oamenii cu adevărat mari te fac să simţi că şi tu poţi deveni mare.” (Mark Twain)

“Si Domnul v-a vorbit din mijlocul focului; voi aţi auzit sunetul cuvintelor Lui, dar n-aţi văzut nici un chip, ci aţi auzit doar un glas.” (Deut. 4:12)

Fărâmă din “Prin ochii unui copil”

În Casa Lui…

Gospodarul culese un măr din pomul ce se afla înspre apusul soarelui. Adesea privea către acel pom. Aşteptând. Poate că acum venise clipa…

Era bucuros pentru roadele dulci şi roşiatice ce se lăsau îmbrăţişate de razele soarelui, care mergea la culcare în acea seară.

S-a apropiat încet, dar cu paşi siguri. Zâmbetul blând îi însenină chipul. Ochii îi străluceau la gândul că, în sfârşit, coşuleţul cu fructe va arăta minunat dacă acel măr va fi aşezat printre alte fructe bune.

Îşi întinse mâna. Fiecare fruct aştepta, cu nerăbdare, ca, la un moment dat, să fie atins de Gospodar, dus în Casa Lui şi aşezat la un loc de cinste, printre alte roade.

Unele mere nu erau îndeajuns de coapte. Poate!

Sau poate erau prea ascunse de frunziş. Sau de umbre!

Oricum Gospodarul ştia prea bine care e roada deosebită de care avea nevoie…

Îl atinse. Nu a tras tare. Creanga a rămas nemişcată. Pur şi simplu, mărul parcă „şi-a dat drumul”. Mâna Gospodarului părea mai sigură decât orice creangă, oricât de aproape de pământ ar fi fost, oricât de uşoară ar fi părut căderea şi fără bătături…

Gospodarul se îndepărtă de pom la fel de încet, calm, cu aceeaşi paşi hotărâţi. Se opri o clipă. Îşi întoarse privirea spre pomul dinspre apus şi zâmbi blând. Ochii îi străluceau…

Pomul a dat roade!..  În Casa Lui, în coşuleţul de argint, merelor coapte li se alătură încă un măr…

Roşu. Plăcut. Dulce. Aşa cum Îi place Gospodarului…

Doar ştie El cum e interiorul fiecăruia!

(In memoriam Szilard…)

„Am hotărât să aducem în fiecare an la Casa Domnului cele dintâi roade ale pământului nostru şi cele dintâi roade din toate roadele tuturor pomilor.” (Neemia 10:35)

Fărâmă din “Prin ochii unui copil”

Aşa e gustul cerului?

Azi va fi plăcut afară, aşa a zis mama dis de dimineaţă. Nu mi se părea aşa. Cerul era închis la culoare, dar e bine că grădiniţa s-a mutat mai aproape de mine.

De fapt, noi ne-am mutat.

În 5 minute, bicicleta tatei mă poartă direct la uşa grădiniţei. Rămân câteva minute în curte, lângă un cireş înflorit. Uşa îmi aminteşte de camera de la cămin. Verde!!

Dar acum nu mai stăm la cămin.

Acolo erau mulţi copii. Strigăte de bucurie, sau de dorinţă de a mai sta afară… Maşinile nu prea treceau… Vara era prăfuită şi înverzită… Aerul era mai copilăresc… Oamenii mai înghesuiţi… Cămăruţele nu prea mari… Blocul gri…

Dar, stând aici, surâd la gândul şi pofta… unei vate de zahăr pe băţ!! Oh, da!! Pe atunci, tati îşi ocupa timpul vânzând şi fabricând vată de zahăr pe băţ!! O dulceaţă de nor pufos pe băţ!

Arome?…. multe!! Conta că era dulce! Culori?… Hm, îi stătea bine în alb… „Pufozimea”?… Hm, cât mai moale şi mai uşoară…

Imi plăcea că era pufoasă, dulce şi… lipicioasă! Imi imaginam că mănânc un nor pufos, ce a picat la mine în mână… şi pentru că era lipicios, buzele şi degetele mele erau mai tot timpul cu “lipici”!

Ohh… Ce amintire pofticioasă! Şi gustul dulce mă făcea să mă întreb dacă aşa e gustul cerului!

Aş putea spune chiar că visele, de felul lor, sunt ca o vată de zahăr… şi mă bucur că El face ca adesea să “gustăm” din ele…

Hmm… dacă mă gândesc bine, şi acum aş mai avea nişte “vată de zahăr” în minte… pe care aştept să le savurez la momentul potrivit!

„Ce dulci sunt cuvintele Tale pentru cerul gurii mele! Mai dulci decat mierea in gura mea!” (Psalm 119:103)

Fărâmă din “Prin ochii unui copil”