Tu ştii… Fulgii ştiu!
Februarie. Mai exact 18 februarie. Şi cred că au trecut 9 luni de când aştept zăpada. Da, o iarnă târzie. Nu, nu spune nimic, te rog! Nu vorbi! Lasă sunetul zăpezii călcate să vorbească. Păşind pe zăpadă, aud o melodie preţioasă… Nu, nu e doar un scârţâit! Este un cântec, un cântec ce-şi face simţită prezenţa când omul atinge cerul, de fapt părţi mici-mici din cer… bucăţele de cer… E ca şi cum oglinda cerului s-a spart şi călcăm pe milioane de cioburi mici!
De obicei, oamenii mari, părinţii nu ne lasă să ne jucăm cu cioburi. „Vrei să te răneşti?” Normal că nu. Cine ar vrea asta? Dar acum e altceva. E altfel. Nisipul acesta fin şi alb şi pretenţios din oglinda cerului nu răneşte, ci mai degrabă parcă purifică. Totul e alb! Totul e mai strălucitor! Fiecare lucruşor capătă un aspect aparte, unic. Alb curat! Curat cum un suflet ar trebui să fie!
Am ieşit repede în curtea grădiniţei. Fulgii mari şi albi au „ţesut” deja un covoraş pufos, care încălzeşte pământul, şi-mi aduce aminte de Cineva…
Uite! Cum se joacă în aer milioanele de… gânduri! Da! Parcă ar fi dorinţele mele şi ale tale… şi ale tuturor… Unele se destramă, căzând pe horn sau în ceaiul fierbinte, altele se împlinesc aşezându-se unele peste altele în palma mea sau pe crengile goale, ce aşteptau un aşa echipament imaculat.
Zeci, mii, sute, milioane, miliarde de fulgi… de vise! Muzica de sub paşi mă încântă. Încep să dansez, mă învârt, căci tu îmi conduci paşii, îmi oferi ritmul şi… îmi ridic privirea spre cer… spre cerul ce-mi dă bucurie şi mulţumesc că eşti cu mine!
Un fulg pe nas, unul pe limbă, doi fulgi pe pleoape, o mulţime pe obraji şi mă-ntind jos, de atâta muzică şi frumuseţe şi ascult mai de-aproape iarna…
În stânga e alb! În dreapta e alb! În sus… e alb! Şi dacă mai rămân pe jos, aşa voi fi şi eu…
Şi totuşi, fulgii exprimă atât de bine ce simt în mine acum… Ei ştiu cel mai bine!
Fărâmă din “Prin ochii unui copil” 
Sie haben eine schne Seite!