Aproape… mereu…
E plictisitor şi trist la grădiniţă fără cel mai bun prieten. Peste tot unde mă uit, sunt grupuleţe de prieteni. Se mai întâmplă să apară câte un copil să mă întrebe dacă nu-i dau jucăria pe care tocmai pusesem mâna sau dacă- pot spune cu ce culoare să deseneze laleaua schiţată pe o foaie albă.
Mi-e dor de prietenul meu cel mai bun… A trebuit să plece. Părinţilor nu le-a păsat de tot ce lasă în urma lui, ci şi-au îndreptat privirea spre o ţară îndepărtată, la mii de km… pe alt continent!
Nu cred că l-au întrebat dacă vrea să meargă până acolo. L-au luat, pur şi simplu!
Acum, în fiecare zi, îmi lipseşte salutul de dimineaţă, spus pe un ton calm, zâmbind cu căldură.
Îmi lipseşte momentul când îl privesc în dreapta mea şi-i urez „poftă bună!”, la micul dejun luat împreună… şi cu ceilalţi.
Îmi lipsesc jocurile noastre cu nisip, maşinuţe, ursuleţi, cuburi şi apă… şi râsete!
Mi-e dor să-mi zăresc chipul în ochelarii săi de soare şi să surâd la gândul că el nu ştie în ce parte privesc, ascunzându-mă, şi eu, după ochelarii mei…
Îmi lipsesc poveştile cu prinţi, călăreţi, lupte, prinţese, flori şi aventuri prin pădure, de la amiază.
Îmi lipseşte gândul vesel că ne revedem şi mâine… la aceeaşi oră matinală…
Câţiva au zis că o să-mi treacă toate astea. „Vreme trece, vreme vine.” Sau că o să mă obişnuiesc. Dar…
Vremea a trecut. O alta a şi venit. Şi nu s-au schimbat multe.
Pentru că distanţa înseamnă departe. Foarte departe. Şi nu te poţi obişnui să fii departe de cel iubit. E absurd. Ce?! Dumnezeu stă departe de cei pe care-i iubeşte? Nu!
« Domnul este aproape de cei cu inima înfrântă, şi mântuieşte pe cei cu duhul zdrobit. » (Psalm 34 :18)
Fărâmă din “Prin ochii unui copil” 
Lasă un Răspuns