Frumuseţea ei i-a atras atenţia.

Parfumul subtil i-a ameţit simţurile şi i-a făcut, cumva, semn să se apropie. Parcă nu mai gândea!

Culoarea cu care se afişa era deosebită şi ademenea tocmai prin puterea şi siguranţa ce o emana. Parcă merita studiată!

Încă un pas şi încă un pas şi o putea vedea în toată splendoarea ei (sau cel puţin aşa credea!). Parcă era fermecat!

O clipă de uimire totală şi de contemplare, o secundă de plăcere şi… a şi fost înşfăcat.

Fusese PREA aproape: şi-a dat seama doar când s-a simţit încolţit de-a binelea.

Nu ceruse ajutor şi nici păreri înainte. S-a luptat singur aşa cum a putut. Pur şi simplu a înaintat pe calea îmbietoare, dar greşită.

Prea târziu…

 Floarea carnivoră atrage tocmai prin frumuseţea ei.

Frântură „Din gura unui copil ştrengar”

Pământul e sub mine şi oamenii la fel. Uneori îi privesc îndelung! Nici nu-mi aduc aminte când i-am văzut prima oară…

Am întâlnit mulţi oameni în călătoriile mele. De aici, de sus, se vede atâta agitaţie, aglomeraţie şi durere…

Foarte rar se ridică o privire care să-mi zâmbească. Toţi stau cu capetele plecate sau caută cu privirea în stânga şi-n dreapta, şi tot nu găsesc ce doresc. Au uitat să mai înalţe ochii spre cer, aşa cum au uitat că din pământ sunt făcuţi.

Oamenii nu ţin cont de ceea ce este deasupra lor sau deasupra mea. Ci doar de ce sub ei. Şi se întristează sau greşesc… şi se frământă pentru lucruri mici, atât de mici, încât abia se văd de sus… de aici…

Mi-e dor să văd un chip bucuros, care emană lumină în jurul său… Eu am lumină. De la Soare.

Dar ştii? Un copil a strigat mai demult că îi place de mine şi că sunt “punctul lui pufos de strălucire”!

Frântură „Din gura unui copil ştrengar”

Soarele e deasupra mea şi luna la fel. Nu mă satur să-i privesc! Nici nu-mi aduc aminte când m-am trezit…

În călătoria asta, am văzut mări şi oceane spumoase, am aşteptat vântul să decidă încotro să mergem şi mi-am luat adio de la păşuni verzi. Am încercat să rămân locului la un moment dat, dar nimic nu părea a mă reţine. Am vrut să mă ascund, dar lumina cădea oricum asupra mea. Am vrut să mă împrăştii, să fiu peste tot, dar nu am reuşit. Nici eu, nici rachetele.

O clipă dorisem să ridic un om în palma mea. Dar slăbiciunea mea e că sunt prea delicat, necolţuros… Poate ar trebui să fiu mai plin de intensitate, mai netemperat… Sau nu?

Acum nu mai este ploaie în mine. Nici măcar un strop. Mă plimb dintr-o parte în alta, condus de vânt. Nici el nu mă poate stoarce! Oamenii au nevoie de umbră, aşa că asta le ofer.

La urma urmelor, sau mai bine zis la urma umbrelor, e mai plăcut să oferi ceea ce ţi se cere.

Frântură „Din gura unui copil ştrengar”

Aşezat lângă domnul Pix, aflase că acesta era pe terminate, în timp ce domnul Stilou părea a întineri tot la trei zile. Doamna Gumă era amuzantă şi povestea seara despre viaţa ei pe ici şi pe colo, şi părea a fi mai experimentată decât ceilalţi colegi de „penar”.

Creion asculta cu plăcere şi uimire gluma Gumei despre „şterge-o”, când stăpânul penarului l-a scos la lumină: înaintea ochilor a văzut alb!

Dansând pe podeaua albă, şi-a dat seama de urmele ce le lăsa pe ea, fiind condus de stăpân. I se părea atât de simplu! Parcă ştia dansul dintotdeauna!

Toată săptămâna a dansat după o melodie necunoscută, în voia maestrului. Nu era obosit, ci mai degrabă bucuria îl umplea, deoarece ştia ce scop are de îndeplinit: scrisul!

Înainte de răsăritul soarelui, Creion se întâlni cu altă Ascuţitoare. Nu-i plăcea ce i se întâmpla şi fiecare schimbare îl întrista. Schimbări de ascuţime, de penar, de buzunar, de foi, de vremuri…

O frică părea să-l macine şi pe dinăuntru… Vârful îi slăbise, dansul era îngreunat, dar stăpânul continua să-l ţină aproape, deşi schimbările apăreau tot mai des.

Doborât de nelinişti şi fără curaj de a-şi împărtăşi traiul, Creion tresări totuşi la gândul că rostul său în acel loc era de „a scrie”, şi indiferent de schimbările intervenite (bruşte, neaşteptate, plăcute sau nu), „scrisul” e datoria lui.

Şi astfel a reuşit să depăşească etapa dificilă şi să se întărească, încurajat fiind de faptul că la fiecare hop sau scârţ contează în ce culoare vezi lucrurile şi cu ce avânt mergi înainte…

Tu ţi-ai găsit rostul?

Frântură „Din gura unui copil ştrengar”

Apoi a început să învârtă o roată colorată „curcubeic”. Frumoase culori! Roşu simplu, portocaliu de portocală şi galben de lămâie, verde de iarbă primăvăratică şi albastru de ocean adânc şi încă două culori deosebite. Roata se învârtea tot mai repede, până când culorile s-au mascat în… alb! Serios! Cele şapte culori au devenit una albă…

Cui nu-i place magia? Poate celor care vor răspuns la orice întrebare.

Cui îi plac iluziile? Poate celor ce se feresc de adevăr.

Minciuna e o iluzie verbală…

Nu-mi plac iluziile.

Fărâmă din “Prin ochii unui copil”:)

Revăd perioade când m-am simţit cineva şi zile când ştiam că sunt iubită; revăd vremuri când adrenalina îmi menţinea zâmbetul pe chip şi clipe când fericirea îmi umplea fiinţa…

Ziua când mi-am luat fraţele în braţe şi l-am legănat.

Crăciunul în care spuneam poezii, ruşinoasă şi timidă.

Dimineţile când tata mă invăţa să înot în apa rece a mării.

Drumul lung spre casa bunicilor când părinţii adunau fragi, spunând că voi căpăta energie dacă îi mănânc.

Nopţile când mama adormea lângă mine.

Ziua celebrării naşterii mele când tortul cu lumânări şedea în mijlocul mesei, înconjurate de familie.

După-amiaza când mi-am pictat corpul cu nămol negru.

Noaptea când am străbătut un deal, pe-ntuneric, cu familia mea.

Seara când Parisul apărea la picioarele mele.

Ziua când ploaia s-a oprit, iar soarele mi-a dezvăluit o persoană importantă.

Noaptea nedormită când cutreieram străzile Vienei cu gaşca veche.

Ieşirile cu oamenii dragi în zilele dimprejurul vârstei de 20 de ani.

Nopţile când somnul îmi era alinat de muzica valurilor, nisipul de sub picioare şi vântul răcoros.

Seara când bunica mi-a arătat că sunt importanta pentru ea.

Ziua când visul prietenei cele mai bune s-a împlinit.

Săptămâna în care am dat de oameni necunoscuţi şi minunaţi.

Ziua când dealul înzăpezit mi-a permis să schiez pentru prima oară.

Momentul în care ţi-am întâlnit privirea…

În albumul tău, oare ce se regăseşte?

Reţine amintirile frumoase… şi mai caută, mai alege… mai creează!

Fărâmă din “Prin ochii unui copil”

La grădiniţă, fetele se ascund după perdele şi-şi şoptesc diferite cuvinte, iar băieţii se retrag sub masă şi chicotesc pe ascuns.

Secretele – maşini „măcinătoare”

Unii oameni nu ar putea şopti lucruri dulci şi nici să chicotească cu drag după o vorbă secretoasă.

Unele secrete zdruncină inima şi amărăsc faţa celui ce a devenit „cutie”. Da, „cutia cu secrete murdare” începe să se urâţească şi pe dinafară, iar ochii sunt primii. Nu mai au strălucirea aceea pură, deosebită, ci par mai goi şi nesătui, cumva lacomi după frumos.

Urmează buzele, care tind să mintă prelungirea pe chip, chiar dacă fiecare cuvânt pare real…

… Şi de asta încă mai caut câte unul mai sincer!

Fărâmă din “Prin ochii unui copil”

- Hai să ne dăm mai tare!

- Nu, nu. De ce?

- Să ajungem la cer, să atingem norii. Ştii, dincolo de ei este Dumnezeu.

- Nu te cred!!

- Serios vorbesc. De exemplu, odată am văzut un apus de soare aşa de fain! Cerul albăstrui, aşa cam ca blugii tăi, se lega cu pământul în depărtare şi nodul era un ditamai soarele portocaliu şi strălucitor!

- Şi Dumnezeu?

- Şi El era exact acolo!

- Şi cum e?

- Frumos.



Zilele astea, vântul a bătut cam tare. Dacă aş fi ţinut visele într-o palmă, cred că şi-ar fi luat zborul!

Şi totuşi, unde să-ţi pui visele?

Nu-ţi pune toate visele într-un coş… de baschet! Nu ştii cine le va prinde mai apoi, sau câte se vor izbi de pământ, sau ce direcţii vor apuca.

Nu-ţi pune toate visele într-un flacon… de sticlă! Nu ştii cine-l va trânti pe pământ şi în câte bucăţi se va sparge.

Nu-ţi pune toate visele într-o cutie… de lemn! Nu ştii cine ar putea-o arunca în foc sau cum s-ar putea umezi, şi toate ar dispărea.

Nu-ţi pune visele într-o inimă… de om! Nu ştii când va pleca. Cu tot cu ele.

Fărâmă din “Prin ochii unui copil”

Sunetele melodioase au trecut dincolo de fereastră. Dimineaţă, la 05:24, două păsări micuţe îşi înălţau spre cer frumosul cântec! Spun micuţe pentru că aşa un ciripit nu putea ieşi din păsări mari sau… mai rotunjoare! Nu am îndrăznit să mă arăt lor, de teamă să nu le sperii şi să fugă cu tot cu soare!

Vestitori ai primăverii…

Au trecut câteva ore şi primăvara deja îşi lăsa amprentele. Din când în când, câte-o rază de soare reuşeşte să se înfierbânte mai tare şi să ajungă pe pielea încă rece.

Mmm!

O, vestitori, ştiaţi voi că mi-era dor de primăvară?

Fărâmă din “Prin ochii unui copil”

Stă pitită sub oglindă…

De te-ncearcă dese patimi

Lasă ploaia să se-ntindă.

O umbrelă înflorată

Pentru zile mohorâte…

Nu se ştie niciodată

De-or veni vremi mai urâte!

O umbrelă neclintită

În calea vântului vânjos,

Nu rămâne sprijinită

De pământul zgrunţuros.

Şi când lacrimi curg şiroaie

Iar norii nu-ţi dau pace,

Fă un singur pas în ploaie

Căci umbrela se desface…

Şi de soare-o să rămână

Când bucuria e-n nimicuri,

Lasă acolo, la-ndemână,

Doar umbrela… pentru picuri!

L-am surprins în grădina moleşită de frig. Se înălţa cu măreţie din pământul umed. Când l-am văzut, aşa alb şi fermecător, am surâs cu gândul la soarele ce avea să mă dezmiardă curând.

Vestitor al primăverii…

A trecut o săptămână. Şi încă una… Nici urmă de primăvară. Zăpada tinde să adoarmă iar pe străzi, prin grădini, pe case. Din când în când îşi cheamă prietenul, îngheţul, şi zăbovesc din loc în loc.

Brr!

O, vestitorule, şi dacă eu te mint că nu mi-e dor de primăvară!? Ce vei crede ?

Fărâmă din “Prin ochii unui copil”

Fericirea înseamnă să ştii să te uiţi înapoi, să fii din nou un copil… Să atingi cerul cu degetul, ascultând vântul, visând că ai aripi, imaginându-ţi o lume fără frontiere…

Fericirea înseamnă să păstrezi puţina inocenţă şi să guşti cireşe cu gândul la persoana iubită, desenând nisipul…

Înainte ca ziua să se termine, culegând flori de pe câmpul înverzit şi plecând înainte de plecarea soarelui, fericirea înseamnă a continua propriul drum… nicicând singur!

- Yeah… cu ochii de lămâie şi zâmbetul din coajă de portocală…

- Vezi să nu visezi cu oameni de zăpadă! Ce te fugăresc cu bulgi in mâini…

- …

- … şi zâmbesc rece la tine…

- …

- … cu ţurţuri în priviri!

- !!!

P.S. bulgări + fulgi = bulgi!

(Discuţie cu una dintre minuni – Skip)

- E plictisitor să rămâi în acelaşi loc, zise vulturul. De sus vezi totul, te plimbi dintr-o parte în alta. Ştii, vântul îmi ghidează drumul uneori. O, îmi amintesc frumuseţile atâtor locuri!

– Pe mine iarna mă poartă unde doreşte ea. Şi pornim la drum când timpul mă topeşte… Şi nu-mi amintesc niciodată unde am fost, de unde am plecat…

- Îmi pare rău pentru tine, omule de zăpadă! Mă surprinde totuşi zâmbetul ce-l ai pe chip de fiecare dată când te reîntâlnesc. Mie nu-mi rezistă zâmbetul, pentru că văd multe, şi bune şi rele…

- O, prietene vultur, nici nu ştii ce bine e când deschizi ochii să simţi că cel ce te priveşte îţi ducea dorul şi te aştepta cu drag! Eu nu-mi aduc aminte ce s-a întâmplat în jurul meu în ultimul loc în care am fost, şi nu sufăr din cauza asta, nu doare…

- Acesta e motivul zâmbetului tău?

- Poate… Tot ce ştiu e că savurez fiecare moment…

„… şi cine ştie multe are şi multă durere.” (Ecl. 1:18)

„Nu te teme, pământule, ci bucură-te şi înveseleşte-te, căci Domnul face lucruri mari!” (Ioel : 2 :21)